mâinile tale

Ești sigur că viața poate fi de multe ori nedreaptă cu cei care nu merită și că mâinile tale, rezervate doar pentru sărutările blânde și iubitoare ale mamei nu au nici o putere în această privință.

Ești un copil. Diminețile tale sunt obișnuite, brăzdate adesea cu momente tipice care trec la fel de lin ca un fulg de nea în cădere, conturându-ți de-a lungul anilor copilăria. Ai propriul scăunel pe bancheta din spate a mașinii și pijamale cu Superman. Crești așa cum mama ta a sperat să se întâmple: fără să îți lipsească ceva, dăruindu-ți, poate, prea mult. Tu devii însă un adolescent chibzuit. Traversezi Bucureștiul în fiecare dimineață cu bicicleta pentru a ajunge la școală. Ai mai mulți prieteni decât răbdare să îi enumeri. Îți faci o iubită dulce. Te desparți de ea din motive puerile.

Zilele tale sunt totuși trecătoare și te ghidează întotdeauna cu grijă spre o noapte în care mintea-ți încropește povești despre iubire, succes sau fericire. Te întinzi în propriul pat cald și îți odihnești capul pe propria pernă moale.

Te întrebi în fiecare seară dacă vei fi polițist, judecător sau doctor. Tu ai vrut întotdeauna să te faci pirat, dar mamei tale i-ar plăcea să fii preot, ca tatăl tău... Nu știi încă ce vrei. Însă ești sigur că, într-o bună zi, vei avea propria familie și că mama ta va fi bunică, tatăl tău bunic, iar sora ta mai mică sau fratele tău mai mare vor fi mătușă sau unchi pentru minunații tăi copii. Așa a trăit mama, așa a trăit și tata. Așa trăiesc și eu. Copiii tăi, la rândul lor, vor merge la școală, se vor juca în parcuri, nu vor vorbi la cină și vor crește la fel de repede ca aluatul proaspăt frământat.

Până atunci, ești doar un copil. Zi de zi, în drumul spre grădinița la care te duce mama ta, îți cobori mirat privirea de la imaginea firească și entuziastă a vieții tale spre o casă oarecare dintr-un loc fără nume aflat într-o țară care din 1862 poartă numele România.

Fereastra scorojită a unei camere este deschisă de parcă ar fi un îndemn să pătrunzi mai mult în intimitatea locuinței. Și o faci. Căci aceasta nu este o poveste nouă sau una pe care o știu puțini, ci din contră – sunt mulți cei care o trăiesc în fiecare zi. În plus, oamenii ca cei din această poveste au probleme mai importante ca faptul că tu le invadezi intimitatea cu gândul, aruncând un ochi în viața lipsită de farmec pe care ei o duc.

Ai ajuns exact la timp, în momentul de cumpănă al serii, în care sufletul de șase ani străbate casa în fugă, cu tălpile goale tropăind pe pământul rece ticsit de covoare uzate. Cunoaște traseul ca în palmă și probabil că dacă te-ai uita cu atenție ai putea zări o potecă în pământul umed. Aceste piciorușe calcă pe aici în aproape fiecare noapte, când atmosfera din casă devine mai gălăgioasă decât poate suporta o minte limpede ca a lui. Înainte, zgomotele îl făceau să plângă, dar a încetat cu lacrimile când și-a dat seama că ele nu făceau decât să intensifice gălăgia.

Ușa camerei întunecare scârțâie înfundat în urma lui, înghițindu-i trupul costeliv în bezna pe care doar lumina lunii o străpunge. E miezul nopții sau poate chiar mai târziu. Copilul se strecoară printre ușile șifonierului pe care maică-sa l-a primit cândva de la femeia bogată care stă la marginea străzii. Se ghemuiește în interiorul lui așa cum se adună între coaste ecoul bătăilor inimii.

Aici este oaza lui de liniște. De-a lungul nopților și-a adus o pătură, o brichetă cu lanternă pe care tăică-su o aruncase după el, două pulovere pentru orice eventualitate și obiecte mărunte găsite pe stradă. Aici nu poate auzi strigătele neîntrerupte ale lui taică-su și nici gemetele suferinde ale mamei sale. Aici își poate odihni umerii îngreunați de grijile a căror existență nu o poate înțelege, stând cu picioarele strânse la piept și cu obrazul lipit de unul dintre genunchii juliți – julituri pe care nu a avut nimeni plasturi să lipească sau timp să lase sărutări, să treacă. Aici murdăria de sub unghii, de pe picioare sau de pe față se pierde în întuneric ca fumul în văzduh. Hainele lui găurite de prea-purtate, decolorate de soare și încărcate cu praf nu se mai văd. Aici poate fi un copil oarecare, dintr-un loc fără nume aflat într-o țară care din 1862 poartă numele România. În sfârșit, poate fi gol și nimeni nu va avea să îl judece pentru că nimeni nu îl vede.

El nu se întreabă unde sunt perma moale, patul călduros sau de ce visele îi sunt întotdeauna urâte, fiindcă mintea și sufletul lui nu cunosc conceptul de a avea aceste lucruri sau altele de care nu a avut parte în cei șase anișori ai săi. Acest copil nu știe (ce) să își dorească pentru că el nu știe ce înseamnă să aibă. El nu știe nici măcar dacă ziua următoare, când se va trezi amorțit între cele patru scânduri semi putrezite, mami și tati vor mai fi acolo ca el să aibă cui să ceară de mâncare sau dacă se va trezi într-o casă pustie.

Piciorușele lui goale vor rămâne murdare mult timp și poate că nu vor păși vreodată într-o școală care să îi deschidă larg ochișorii umezi pentru a vedea că nu toți tații țipă și nu toate mamele plâng.

Îl privești cu atenție. Zi de zi privești din mașină acest copil cu haine zdrențuite cum te urmărește stând ascuns după poarta de la curtea cu gard din sârmă a casei lui. Într-o zi o auzi pe mama ta oftând de la volan: „Bietul de el... Mâine-poimâine o să cerșească pe stradă."

Întrebi: „De ce?"

Primești aceleași răspunsuri banale de fiecare dată, îngăimate cu jumătate de gură. Îți promiți că vei afla răspunsul.

Ajungi la maturitate, fiind un bărbat calculat. Încet, descoperi că ai trăit cu o părere falsă despre ce înseamnă viața de familie. Urmărești cupluri plimbându-se prin parc. Sărutându-se. Împărtășind priviri care parcă nu aparțin universului în care tu trăiești. Te simți – și cu siguranță ești – diferit. Refuzi să te justifici. Oamenii te judecă de la distanță, pe la colțurile școlii și ale facultății, cu buzele ascunse în căușul palmelor. Universul pe care ți l-ai creat în minte prin prisma rațiunii este prăbușit de suflet și simțire. Iar mâinile tale nu au nici o putere.

Curând devii unchi pentru copiii surorii tale mai mici sau ai fratelui tău mai mare. După un timp ești asaltat de întrebarea „De ce nu te-ai însurat încă?”, apoi realizezi că ești tu însuți obsedat de ea. Cauți explicații. Găsești răspunsuri. Prea multe răspunsuri. Vrei să știi totul, dar în același timp să nu știi prea mult.

Devii, în ciuda tuturor așteptărilor celorlalți, comandant de vas. Pleci pe mare pentru a te izola. Te redescoperi. Călătorești prin multe țări care se dovedesc a fi mai civilizate ca a ta. Străbați toată lumea pentru a vedea locuri deosebite și pentru a întâlni oameni diferiți. Îți cumperi o casă mare. Îți dai seama că nu ai râsete cu care să o umpli. Mai târziu îți iei o mașină scumpă. Nu o folsești decât de două ori. Deschizi o cafenea. Un ONG. O fabrică. Dar banii nu îți oferă răspunsul, deci nu te satisfac.

Târziu, poate prea târziu, descoperi și că există o mulțime de oameni la fel de diferiți ca tine. Îi urmărești mult timp de la distanță. Te decizi să îi susții public sau din umbră în lupta drepturililor pentru care își adună neostenit curajul să le ceară… Obosești în scurt timp. Nu mai ai suficientă energie pentru un război pe care tu îl duci dintotdeauna cu tine însuți.

Te afunzi în singurătate.

Și în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-ai trăit sau poate că în ciuda lor, te întorci în fața unei case oarecare dintr-un loc fără nume aflat într-o țară care din 1862 poartă numele România.

Frunzele copacilor uscați foșnesc în jurul tău. Un câine latră agitat în depărtare. O poartă scârțâie în mijlocul gardului din plasă. Nu recunoști bătrâna care îți apare în fața ochilor.

O întrebi de copilul oarecare.

El nu mai este, dar afli că a fost ca tine.

Și că a pierdut războiul. De ce?

Știi de ce?

Pentru că ai crezut întotdeauna că mâinile tale nu au nici o putere. Te-ai gândit, măcar o clipă, ce s-ar fi întâmplat dacă le-ai fi folosit pentru a dărui?

Te-ai fi trezit într-o dimineață și ți-ai fi strâns toate pijamalele cu Superman și toată mâncarea pe care ai fi găsit-o în casă. Le-ai fi pus într-o cutie. „Vreau să merg la copilul de la colțul străzii”, i-ai fi cerut mamei tale, iar ea te-ar fi dus pentru că ți-a oferit întotdeauna ce ai vrut. Copilul oarecare te-ar fi primit în casa lui. Ți-ar fi arătat locul secret din șifonier. S-ar fi refugiat la tine când părinții lui făceau gălăgie. Ar fi umplut șifonierul cu jucării de-ale voastre. Ați fi tras împreună cu praștia. Ați fi reparat împreună, de nenumărate ori, pana bicicletei tale. Mama ta i-ar fi cumpărat și lui o bicicletă. Ați fi mers împreună la școală cu ele. Ați fi râs. Ați fi plâns. Totul împreună.

Copilul oarecare nu mai este acum în casa oarecare aflată într-un loc fără nume care din 1862 poartă numele România.

Pentru tine, nici nu a fost vreodată.

Sursa imaginii: pinterest.