trei secunde

Trei secunde înseamnă trei mii de milisecunde pe Glob.

Pentru fiecare om, acest timp reprezintă o scurtă manifestare a universului în întreaga sa viață. Timpul este, din punct de vedere științific, același pentru toți. Nu poate fi definit sau controlat. Nu se oprește în loc pentru persoanele care își doresc, nu poate “merge” cu încetinitorul pentru cele care au nevoie și nici nu poate “curge” mai repede pentru cele care vor. El constituie trecutul, prezentul și viitorul.

Suntem obișnuiți cu trecerea lui. Soarele întotdeauna va răsări, ziua va decurge asemenea celorlalte, iar luna va lua mereu locul soarelui când acesta va apune.

Orice am face, nu putem opri timpul. La fel cum nu îl putem atinge, mirosi, gusta sau vedea. Însă îl simțim. Simțim cum trece pe lângă noi, peste noi, prin noi.

Ne naștem, trăim și murim.

. . .

Constanța este întotdeauna un oraș aglomerat, cu mașini care mișună pe bulevarde, cetățeni care străbat zi de zi străzile șerpuite, printre clădirile ce formează umbre peste asfaltul acum umed. Orașul Constanța deține, în medie, peste 310 mii de locuitori – 310 mii de suflete care sunt, mai mult sau mai puțin, conștiente de ceea ce se întâmplă în numai trei secunde în jurul lor. Fără îndoială, și aici totul se învârte în jurul timpului. Dimineața vine, oamenii își părăsesc locuințele, își fac rutina zilnică în societate și în mediul în care trăiesc, apoi se întorc acasă și dorm, urmând ca a doua zi să reia tot acest proces de la capăt.

Unul dintre toți acești oameni tocmai iese de la cursul său de pian și se îndreaptă cu pași grăbiți spre casă, încercând să se ferească de picăturile grele și reci ale ploii. Poate fi o ea sau poate fi un el — cert este că numai o dată se întâmplă. Umerii li se lovesc din neatenție la colțul unei clădiri. Durează o secundă pentru ca ei să își revină, încă una pentru a se privi și încă o alta pentru a-și memora unul altuia înfățișarea. E absolut inevitabil. O dată la cel puțin câțiva mii de kilometri depărtare asta se întâmplă exact în același timp cu alte două persoane.

Timpul se oprește în loc, sentimentul de rușine îi năpădește pe ambii, apoi când totul ar trebui să rămână așa la nesfârșit, își amintesc că se grăbesc și pleacă mai departe. Buimacă, fata se rotește pe călcâie și pornește în direcția opusă, vrând să scape cât mai rapid din situația stânjenitoare în care este pusă. Cu o ultimă privire aruncată peste umăr, își continuă amândoi drumurile care îi conduc tot mai departe de acel moment.

În același timp, la câteva străzi distanță, o adolescentă stă întinsă pe un pat, în spital. Trăsăturile îi sunt firave, plăpânde... poate mult prea slăbite și fade. Tenul alb, obrajii supți, pomeții proeminenți, umerii ascuțiți și creștetul dezgolit, lucios. Are ochii larg deschiși și privește cu pleoapele grele în gol, la tavanul alb și orbitor de deasupra ei. Acele care îi înțeapă încheieturile o jenează, dar tolerează senzația; furtunașele care îi înconjoară corpul o amețesc și mirosurile cu care încă nu s-a familiarizat o fac să verse. Închide ochii pentru că albul o obosește. Un zâmbet mic încolțește în colțul buzelor sale uscate, apoi inima ei ratează o bătaie, apoi o alta și din nou alta... Trei bătăi încete, dar fatale – trei secunde care i-au adus pe nesimțite sfârșitul.

În aceeași clădire, un etaj mai jos, ușile mari din capătul holului lat se deschid și două asistente împing în voie targa pe care o femeie zace. Soțul ei își menține pasul grăbit, în timp ce ea îl strânge de mână cu o putere nefirească. Crampe și junghiuri surde îi străbat corpul și tot ceea ce se încumetă să facă este să se țină de burta mare în care pruncul său protestează. Ar da orice să poată să scape cât mai curând de durerea năucitoare. Ușile mari din celălalt capăt al holului se deschid. Targa se strecoară printre ele, în salonul puternic luminat, cu miros înțepător, unde doctorul își trage mănușile albastru-deschis de elastic pe palme, așteptând să aducă pe lume o altă viață.

. . .

Timpul este o mărime fizică imaterială. El face legătura între evenimente și ne induce să ținem cont de orele, minutele și secundele unei zile sau ale unei nopți. El păstrează armonia și totodată el poate tulbura totul. În doar trei secunde un om se naște, iar un altul moare; timp de trei secunde, destinul cuiva se poate schimba radical.

Efectele timpului își lasă amprenta cel mai puternic asupra omului, îndeosebi asupra minții umane. În funcție de emoții, el plasează amintirile pe o axă cronologică doar pentru că mintea noastră a fost învățată să funcționeze astfel. Dar aceste trei secunde sunt o fărâmă din acest timp, aleasă aleatoriu, care însă pot avea un impact important asupra viitorului. Orice eveniment trecut sau prezent va avea o urmare sau o consecință, mai devreme sau mai târziu.

. . .

După ce se lovește de băiat, fata este cuprinsă de un sentiment profund de stânjenire. Își afundă bărbia în gulerul gecii și lăsă umbrela mai jos deasupra capului. Merge în direcția greșită, dar ar ocoli tot bulevardul doar ca să nu dea ochii cu acel băiat din nou. Urmează să traverseze la intersecție, iar pașii îi sunt grăbiți, de parcă încearcă să fugă de sentimentul rămas în urma incidentului neplăcut. Semaforul este roșu, dar preocuparea o împiedică să observe. Ochii ațintiți adânc în asfalt, reflexia pașilor ei în dungile albe și umede ale trecerii de pietoni și sunetul ascuțit al unui claxon, apoi țipete de groază. Este tot ce vede și aude înainte ca cerul înorat să se facă negru.

Doctorii reușiseră s-o stabilizeze după ce au găsit-o fără suflare în salon. Adolescenta este acum inconștientă și șansele să trăiască sunt sub limita posibilului. Au trecut aproape patru ore de când părinții ei plâng unul pe umărul celuilalt, așteptând cu durere în inimă inevitabilul. O asistentă îi chemă în hol, unde doctorul îi așteaptă alături de alte două persoane care se dovedesc în scurt timp a fi părinții unei fete decedate într-un accident de mașină. Inimile celor două fete sunt compatibile și familiile, de asemenea, sunt dispuse să își asume riscul.

Dincolo de ușile din capătul holului, pe masa de operații, femeia doarme. Asistenta a dus copilașul nou-născut în incubator, lăsându-l pe soț singur, lângă soția sa a cărei stare este precară. A pierdut periculos de mult sânge, scăzându-i astfel, treptat, șansele să se trezească. Trebuie să găsească rapid pe cineva care să doneze o cantitate mare de sânge. Îndurerat, soțul a rămas înmărmurit lângă patul ei, incapabil să reacționeze în vreun fel. Ce e de făcut? Să alerge pe holurile spitalului în căutarea unui donator?

Asistenta se întoarce în grabă și îi spune că totul va fi bine – au găsit pe cineva care o va salva pe mama copilului său.

Fata din accident avea să salveze cea de-a doua viață în acea zi.

. . .

Oricât ne-am strădui, nu putem premedita lucrurile. Cred că fiecare am avut de multe ori impresia că nu avem timp suficient să facem ceea ce ne dorim. Timpul ne este întotdeauna limitat, se spune. Greșit. Într-adevăr, nu putem controla trecerea lui, dar îl putem administra. Timp este suficient. El este infinit. Nimeni, niciodată, nu ar trebui să se teamă că nu are timp. Noi avem la fel de mult timp ca toți cei care au precedat înaintea noastră: fizicieni, filosofi, matematicieni, pictori, muzicieni – cu toții și-au obținut reputația în urma străduinței depuse exact în același timp pe care îl avem cu toții la îndemână. Aceleași ore, minute și secunde.

Poate că dacă ar fi mers mai încet, fata nu s-ar fi lovit de băiat. Poate că dacă ei doi nu s-ar fi lovit, ea nu ar fi schimbat traseul și direcția. Poate nu ar fi mers deconcentrată pe trecerea de pietoni. Poate că nu s-ar fi aflat în raza mașinii. Poate că o singură secundă contează. O secundă poate schimba totul. Dar dacă fata ar fi fost în viață, două sufletele ar fi părăsit Pământul. Unul în plină viață, altul viitoare mamă.

Image by swedish photographer Tore Yngve Johnson